Mesajul lui Geoană la aniversarea MAE: Avem 150 de ani de antrenament, dar încă jucăm sub potenţial

usl 1 Mesajul lui Geoană la aniversarea MAE: Avem 150 de ani de antrenament, dar încă jucăm sub potenţial poze

Intr-un asemenea moment aniversar te poti apleca asupra trecutului sau poti sa privesti in viitor. S-au scris carti si s-au publicat articole despre istoria diplomatiei romane de la crearea Ministerului Afacerilor Straine la 27 iulie 1862. Eu insumi am comentat adesea despre episoadele notabile ale institutiei si oamenilor sai. Dincolo de mandria serviciului, MAE imi este blazon. Oamenii sai imi sunt familie. Un ministru de externe trebuie sa fie un herald, nu doar un functionar. Este un purtator de drapel si mesaj in sensul medieval. Si in acest sens, un ministru de externe, pe cat de pragmatica este activitatea si cerintele sale, trebuie sa fie inevitabil un romantic.

Diplomatia este politica cu mize ultime. Politica externa este un limbaj, iar limba este o tara. Romania nu este doar un teritoriu si o populatie, iar acest lucru este definitoriu in politica sa externa. Romania este o natiune, o cultura si o poveste pe care 150 de ani de diplomatie o insotesc, o puncteaza si, uneori, prin meritul unor oameni ca Titulescu sau Gafencu, o innobileaza. Diplomatii nu trebuie sa uite acest lucru. MAE este un serviciu in sensul latin al termenului. Diplomatia serveste interesul national, iar acesta evolueaza. Istoria de 150 de ani a diplomatiei romane este istoria de 150 de ani a negocierii intre elitele politice si interesul national. Romania a fost prospera, bine vazuta si cu perspective bune cand interesul national a fost asimilat binelui public, binelui comun. Cand acesta a fost interpretat ingust, au fost perioade dificile si, uneori, tragedii. Istoria insa se scrie si cu mana altora, iar masura succesului e data in fucntie de cum reactionezi la aceste contexte.

De Gaulle vorbea despre o „anumita idee de Franta”. Romania, sub Alexandru Ioan Cuza, sub regii Romaniei, sub dictaturi succesive sau ca democratie este intotdeauna aceeasi, dar politica sa externa nu. Liderii sai, politicienii, au luat decizii au semnat tratate, au facut declaratii toate asumate, decontate de Romania. Americanii vorbesc despre destinul manifest al SUA, dupa Revolutia americana, de a functiona ca sursa de inspiratie pentru lume. O republica democratica formata de cetateni liberi. In contextul sau istoric, geografic si cultural, destinul manifest al Romaniai dupa Unire si, prin consecinta, al diplomatiei sale a fost sa obiectiveze o anumita idee de Romania. O Romanie unita, independenta, prospera si sigura. Indiferent de deciziile unor mari puteri vremelnice sau perene, amice sau inamice, odioase sau benigne, indiferent de aliante si tradari, Romania trebuia sa dainuie. Acest obiectiv simplu nu a fost atat de mult timp evident. Este succesul primelor decenii de diplomatie care au facut acest lucru posibil.

Alex Massie publica in „Foreign Policy” un superb eseu intitulat „America the Insecure”. Pornind tocmai de la relatia dintre destinul manifest si exceptionalitatea implicita a auto-perceptiei unei mari natiuni, el vorbeste despre gestiunea declinului relativ al SUA cand se ridica sau reapar alte puteri. O face cu verva si, mai ales, deplin constient ca, in sus sau in jos, o natiune are nevoie de un narativ puternic care sa o ancoreze in prezent si sa-i inspire viitorul. Romania are ea insasi nevoie de o asemenea redefinire a narativului national, a imagini de sine. Altfel, este condamnata sa caute in orb, iar politica sa externa sa dezamageasca pentru ca obiectivele sunt plasate arbitrar.

Dupa decenii de dictatura, in 1989 miza s-a schimbat. Intr-un spatiu de securitate si stabilitate profilat in Europa, Romania trebuia sa-si calibreze interesul national si notiunea de suveranitate la o lume in schimbare rapida, ideologica si economica. Modificarile si adaptarile sunt profunde si intrebarea era daca lumea post-Razboi Rece era si o lume post-westfalica. Nu am inca raspunul, dar istoria contemporana ne arata ca e indoielnic sa fie asa. Cu sau fara NATO si UE, dincolo de superputeri, natiunile si statele -atiuni continua deocamdata sa reprezinte repere de politica interna si externa.

Uniunea Europeana si NATO reprezinta poate unul dintre cele mai speciale teste de acest tip. Punand in comun decizii de esenta suverana, comasand solutiile de securitate, negocierile comerciale internationale, moneda, chiar o parte a politicii externe, sub presiunea schimbarilor globale, statele Europei se vad nevoite sa se apropie si mai tare. O sa reuseasca? Este o intrebare pe care Romania nu trebuie doar sa o ridice, dar la al carei raspuns trebuie sa si participe. Deocamdata, jucam sub potentialul de a saptea tara in UE ca populatie si teritoriu. Intr-o anumita masura, este vorba de puterea economica relativa, dar este si o chestiune de viziune europeana din partea Romaniei. Iar lipsa viziunii nu poate avea niciodata scuze.

Miza e deschisa. In pofida faptului ca narativul european are sens, ca el garanteaza un anumit tip de securitate si prosepritate fara precedent, criza actuala de identitate si guvernanta europeana pune in discutie viitorul si infatisarea exercitiului de cedare de suveranitate care este UE. Nmic nu garanteaza rezultatul si de aceea este si mai important ca fortele democratice, pro-europene, sa se coalizeze, oferind o viziune si raspunsuri la provocari de natura economica, dar care se traduc intr-o anumita idee de Europa si privesc destinul sau manifest de spatiu de libertati si securitate pentru cetateni si de sursa de influenta in lume. Romania are nevoie de un anumit tip de stabilitate interna care sa-i permita o voce puternica in plan european.

In The New York Times, Timothy Garton Ash publica un text de opinie legat de cum poate Europa sa supravietuiasca „emergentei celorlalti”. Solutii exista si sunt in mare masura o chestiune de viziune si ambitie. Europa trebuie sa se vada pe sine insasi altfel. Noi toti trebuie sa facem acest lucru si e sarcina politicienilor sa ofere aceasta viziune.

Pentru Romania nu e usor. La periferia UE si NATO, ambele sub presiune daca nu in criza, Romania trebuie sa porneasca de la elementele de stabilitate. Acestea tin de valori. Pentru ca politica externa incepe acasa, este vorba de o definitie a statului si a obligatiilor fata de cetateni. Iar apoi de raportarea la partenerii sai stabili.

In Romania, in ultimii ani, ministrii de externe se succed mai repede decat oricand in istorie, poate cu exceptia anilor dificili care au dus la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Da, contextul este dificil, dar Romania nu poate sa fie intr-o situatie mai dificila decat era atunci. Cu toate incertitudinile legate de pivotarea Americii inspre Pacific si de criza zonei euro, Romania in NATO si UE este intr-o situatie favorabila realizarii interesului national. Militand pentru continuarea centralitatii relatiei trans-atlantice si pentru o anumita claritate a idei de Europa, politica externa a Romaniei trebuie sa ofere instrumente de ancorare a unei viziuni comune.

Avem 150 de ani de antrenament. 150 de ani de diplomatie, 150 de ani de istorie romaneasca, 150 de ani de cultura, 150 de ani de profil romanesc in lume. Sase generatii de cetateni ai Romaniei au trait, muncit, iubit si murit. Unirea, independenta, negocierile de dupa doua razboaie, tratatele de pace, aderarea la UE si NATO, toate au exprimat vointa politica si compromisuri mai discret sau mai demonstrativ aplicate de catre diplomati.

Dar mai este ceva. In Razboiul de independenta, in razboaiele balcanice, in conflagratiile mondiale, in Iraq si in Afganistan, cetateni romani au servit tara si s-au jertfit pe campul de lupta. Daca nimic altceva, atunci macar acest lucru ofera masura mizei eforturilor diplomatiei. Esecurile si succesele nu se masoara in documente, in tratate si acte doar in cartile de istorie. In realitate, politica externa se masoara in sange si bani, in reputatie si prestigiu. Securitatea de durata a tuturor cetatenilor si bunastarea pe termen lung a natiunii sunt masurile reale ale unei politici externe.

Au fost momente dificile in care diplomatia romana a trebuit sa gaseasca o cale de compromis in fata a ceea ce istoria parea sa revrrse asupra acestor teritorii. Aproape jumatate din istoria de 150 de ani, MAE a functionat sub dictatura. Dupa 1989, Romania a avut nevoie de confirmari. Prin intrarea in NATO si UE, succese importante ale diplomatiei romane, a primit o serie de garantii ca dictatura si arbitrariul sunt imposibile sau improbabile. Dar contextul intern si extern este intotdeauna in evolutie, iar politica externa tine de ambitii, asteptari si mize, dar si de abordari metodice si de persistenta. Revenind la interesul national de care vorbeam, pentru Romania contemporana ceea ce trebuie sa se schimbe nu este definitia interesului national, ci modul in care il utilizam pentru a structura politici publice interne si externe credibile.

Un narativ national trebuie sa fie transideologic. Romania pentru care lucreaza MAE nu este a stangii sau a dreptei, chiar daca ministrii sai sunt politicieni. De aceea, pentru o noua viziune comuna pentru Romania este nevoie de toti. Este un proiect pentru inca 150 de ani, dar fiecare zi merita.

Mircea Geoană
Presedintele Comisiei de Politica Externa, Senatul Romaniei