Editorial / Gabriela Popescu: Dragostea. Vraciul

Poza Gabriela Popescu Editorial / Gabriela Popescu: Dragostea. Vraciul poze
“L-am iubit nebuneşte, chiar după ce m-a părăsit. Ani la rând”, îmi povesteşte Alina, o prietenă din copilărie. Ne-am întâlnit zilele trecute, la o bârfă. Ea cu ţigara, eu cu o ceaşcă de cafea fierbinte. “Am fost cu el din liceu. Vroiam să ne căsătorim, era doar o chestiune de timp. Şapte ani, cât am fost împreună, nu vedeam alt curs al vieţii”, mai spune Alina, în timp ce trage, cu poftă, din ţigară. E tot mai încruntată. Se duce la geam, de parcă o gură de aer i-ar reda vigoarea. “Într-o primăvară, nu mi-a mai răspuns deloc la telefon. Ani de zile, doar cu gândul la el am rămas. Nu înţelegeam cum o iubire s-a transformat, peste noapte, în indiferenţă. Am tot încercat să îl caut, să-l înduplec. A fost de piatră. Am renunţat, până la urmă. Dar anii ce-au urmat au fost de chin. Mă trezeam noaptea şi mă gândeam că mai bine mor, că mi-ar fi mai uşor să nu mai trăiesc. Mă băteau tot felul de gânduri, planuri ca să îmi iau zilele. Nu am avut curaj, deşi de fiecare dată eram în momente de disperare”, continuă să îmi povestească. Încerc să o îmbărbătez. Chiar dacă eu însămi am cedat, nu de puţine ori, în faţa vieţii. “Alina, niciun om nu merită atâta suferinţă. Darămite o viaţă… Trebuie să ne iubim şi pe noi, aşa cum îi iubim pe cei din jur”, încerc să îi dau motive să redevină o fată plină de viaţă, aşa cum o ştiam. “Şi de aici, de la fereastra asta, am vrut să mă arunc odată…”. Mă trec fiorii. “Dar am trecut şi peste asta. Sunt bine, acum. Nu mai cred însă în iubire. În iubirea curată, sinceră”, mai spune, aproape fără putere. Alina este o fată de vis. Ochii de un căprui aprins, o faţă catifelată, fără vreo imperfecţiune, şi un păr lung, natural. Un chip de înger.

Pe Silvia am cunoscut-o vara aceasta. Mă enerva la culme, la început. Părea ca ţine cu tot dinadinsul să intre în sufletul meu. Mă agasa cu invitaţiile în oraş. N-aveam timp de ea. Într-o zi, o aud la telefon. Plângea. “Nu mai suport, Gabi! Prea grea e viaţa…”. O scot de urgenţă la o gură de aer. Îmi povesteşte suferinţa prin care a trecut şi care i-a măcinat ani din viaţă. Tot din cauza iubirii. “Nu mai pot iubi pe nimeni. Sufletul meu e distrus”, îmi spune Silvia. Are nişte ochi albaştri, o nuanţă deschisă, ca cerul. Te cucereşte. Arată cam pe la 25 de ani. Are 35, de fapt. Silvia a format un cuplu ani la rând cu un afacerist din Craiova. Dragoste mare. Ea zice ca doar din partea ei. “Dacă mă iubea, nu se sfârşea nimic”, mai spune, cu un pesimism molipsitor. Cred că e în depresie. Îmi e ruşine să-i aduc vorba despre problema pe care bănuiesc că o are. Aleg să o ascult în continuare. “De cinci ani, de când ne-am despărţit, nu mi-am putut reface viaţa. Şi am încercat, Dumnezeu ştie cât am mai încercat… O dată ce-ţi intră în suflet un om, greu îl mai scoţi de acolo. Am mai ieşit cu băieţi, de atunci. Degeaba. Nu mai vreau, nu mai cred în iubire”, repetă Silvia, parcă după acelaşi tipar. Încerc să o încurajez, şi pe ea. Îi spun că fiecare avem drumul nostru, în viaţă. Şi că fiecare vom găsi, într-un final, fericirea pe care ne-o dorim. Îşi mai revine. De moment. Mă sună des. Îi răspund de fiecare dată. Aud aceleaşi replici, mereu. Şi plânsete. Dacă nu se linişteşte de tot, până la urmă tot îi spun să meargă la un psiholog. Nu e o ruşine.

Andreea e mai matură. La cei 47 de ani, nu şi-a refăcut viaţa după despărţirea de cel pe care şi-l dorea soţ. Avea vreo 26 de ani, atunci. S-a resemnat. Ei nu mai am ce-i zice. Ce să-i spun? Că eu cred în dragoste, la orice vârstă ar apărea?! Mi-ar râde în nas. Şi Andreea e de o frumuseţe orbitoare, chiar şi-acum. Mă mir în sinea mea cum de toate strâmbele îşi găsesc un partener, iar ea, nu. Mă gândesc cum o fi arătat în tinereţe. Cred că-ţi lua ochii. Nu înţeleg nici de ce nu s-a căsătorit, în tot acest timp. E însă prea călită de viaţă, ca să-i mai dau eu sfaturi. I-aş fi spus că există dragoste, că poate veni oricând. Şi în orice condiţii. Îi vorbesc însă despre profesorul Wilczur, din cartea cu acelaşi nume („Vraciul. Profesorul Wilczur”, de Tadeusz Dolega Mostowicz. O carte minunată). Un personaj remarcabil. Celebru chirurg, profesorul Rafal Wilczur îşi pierde şi soţia, şi fetiţa, după ce femeia cu care s-a căsătorit îl părăseşte, cu copil cu tot. Abandonat, suferă un atac în urma căruia îşi pierde şi memoria, pentru vreo două decenii. Se retrage într-un sat, unde fostul medic se transformă în vraci. Suferinţele se ţin lanţ de el. Profesorul Wilczur o ia însă mereu de la capăt. Îşi regăseşte fiica, într-un târziu al vieţii. Şi se îndrăgosteşte, pentru a doua oară