Cum ne laudă un ardelean la noi acasă: Ion Aurel Pop – “Oltenia şi vocaţia unităţii româneşti”

Președintele Academiei Române, Ion Aurel Pop, a primit ieri titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova în cadrul unei ceremonii prezidată de rectorul Cezar Spînu în aula Mihai I a UCV.

Răspunzând laudatio rostite de profesorul Sorin Liviu Damean, Ioan Aurel Pop a rostit o prelegere intitulată “Oltenia şi vocaţia unităţii româneşti”, din care spicuim:

„De multe ori, atunci când se evocă făurirea edificiului naţional român modern, pe lângă alte erori, se face una care le pare multora minoră, demnă de trecut cu vederea: se vorbeşte despre unirea Munteniei şi Moldovei de la 1859! Întrebarea care îmi vine în minte imediat este: dar cu Oltenia ce s-a întâmplat şi de ce Theodor Aman a pictat Hora Unirii de la Craiova? Am primit recent şi un răspuns ingenuu de la un coleg oltean (avem în universitate profesori foarte buni din Oltenia), care mi-a spus: „Oltenia este subînţeleasă, fiindcă ea este peste tot”. Fireşte, se mai face şi altă eroare: se zice Unirea Moldovei cu Ţara Românească. Fals! Şi Moldova era ţară românească şi Moldova nu s-a unit ca să se topească în Ţara Românească. S-au întâmplat, fireşte, anumite lucruri care au tulburat boierimea moldovenească şi nu numai (Iaşiul, dintr-o capitală înfloritoare, nu a mai fost chiar ce fusese înainte), dar s-a răzbunat Moldova, cum s-au răzbunat şi alte provincii când s-a încercat un centralism care nu era de bonton. Şi s-a răzbunat prin înfiinţarea primei universităţi moderne a ţării la Iaşi, nu la Bucureşti, şi prin marea mişcare de la Junimea, care a început la Iaşi şi acolo şi-a trăit perioada de glorie. Prin urmare, şi Oltenia are dreptul la răzvrătire atunci când este ignorată. Dincolo de aceste erori şi ironii, şi Oltenia era ţară românească şi nu trebuie uitată, pentru că era numită Valahia Mică. Ce fel de ţară românească a fost Oltenia în salba de ţări româneşti invocate des de Nicolae Iorga şi de alţi istorici? A fost una de prim-plan. (…) În Oltenia s-a produs una dintre cele mai intense şi mai îndelungate romanizări din întreg spaţiul românesc, dintre toate regiunile cucerite de romani la nord de Dunăre, iar un argument pentru vigoarea latinităţii oltene este şi folosirea perfectului simplu, care este conservat aproape la fel ca în limba latină (fui, fuisti, fuit etc.). (…) În graiul oltenesc, frecvenţa verbelor şi a modurilor şi timpurilor verbale preluate din latină este sensibil mai mare decât în multe alte regiuni ale ţării. Vorbim acum de Centenar, dar uităm de primul centenar, de cei o sută de ani, de la revoluția lui Tudor Vladimirescu și până la 1920, când țara a crescut de cinci ori, de la 60.000 de km pătraţi cât avea Ţara Românească supusă otomanilor în jurul lui 1821, în 100 de ani ţara a ajuns la aproape 300.000 km pătraţi. Nicio ţară europeană nu a reuşit această performanţă. Şi a reuşit pe fondul etnic românesc. Românii erau şi atunci şi mai sunt şi acum, cu toate risipirile noastre, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Câteodată uităm acest lucru şi ca urmare ne purtăm cu laşitate, în loc să ne purtăm cu demnitate. Suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi treaba asta ne dă anumite atuuri în raport cu alte popoare. Pentru că aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, în ciuda proclamaţiilor de egalitate, cei mari îi conduc pe cei mici. Uitaţi-vă la Uniunea Europeană, uitaţi-vă la NATO, uitaţi-vă la Organizaţia Naţiunilor Unite, unde sunt membri permanenţi în Consiliul de Securitate, membri nepermanenţi, voturile sunt egale şi nu prea. (…) A face elogiul României Întregite la Craiova este ca şi cum ai invoca esenţele din nucleul lor şi românitatea din rădăcinile sale, iar în anul Centenarului Marii Uniri, ţara are nevoie de o vlagă nouă şi de energii de viitor ivite din adâncuri. Trebuie să umblăm aievea pe străzile Craiovei, să mergem la Horezu, la Surpatele, la Bistriţa, la Arnota ori la Dintr-un Lemn, ca să pipăim istoria şi credinţa, să trecem de la Celei prin Caracal până spre Vânju Mare, să coborâm de la Târgu Jiu până spre Turnu Severin, ca să ne întâlnim cu strămoşii romani, ori de la Râmnicu Vâlcea până spre Drăgăşani şi Slatina, ca să înţelegem cântecele Mariei Tănase, să mirosim liliacul de la Ponoare şi bujorii de pe vârful Păpuşa, ca să ne rugăm la Vodiţa şi la Tismana şi să binecuvântăm Jiul, Gilortul şi Oltul, grâul şi via, să mâncăm pâine-n ţăst şi să bem rouă de pe florile câmpiei Romanaţilor. Toate acestea, făcute cu spirit de ceremonie, ne vor revigora energiile, ne vor face să trăim aievea Marea Unire şi să cinstim ţara asta – în loc s-o nimicnicim -, fiindcă ea nu este a noastră, ci a urmaşilor noştri, în veacul vecilor”.