Cristiana Anghel: 9 decembrie 2012 – între „Deşteaptă-te, române” şi „Veşnica pomenire” a voinţei poporului român

usl 12 Cristiana Anghel: 9 decembrie 2012   între „Deşteaptă te, române” şi „Veşnica pomenire” a voinţei poporului român poze

“Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate să îndure!”, spune înţelepciunea noastră din toate timpurile. Poţi să contrazici această afirmaţie sau poţi să ţi-o asumi, la rândul tău, aşa cum s-au obişnuit să constate cei care îşi ţin mâna încleştată pe paharul – uneori dulce, însă cel mai adesea amar – al puterii, la sfârşitul fiecărei runde a jocului de domino. Da! O spun cu mâna pe inima care mai încălzeşte un crez şi o voinţă de român deştept, că nu vocea prin care să protestăm împotriva nedreptăţii de a fi tot timpul doar piesele risipite de impactul cu realităţi care spulberă legile, logica şi bunul simţ, ne lipseşte. Ci curajul de a întruchipa noi înşine toate acele speranţe, aşteptări şi exigenţe, pe care parcă prea lesne le proiectăm asupra celor ce, vremelnic, ne servesc drept zid de apărare în faţa variabilelor ameţitoare ale democraţiei, respectiv în faţa dreptului de a face alegeri între multitudinea de drumuri care se intersectează şi se aştern cu generozitate sub paşii tăi încă stingheri, în faţa liberului tău arbitru, alături de care ai dreptul, încă de la naştere, să străbaţi viaţa braţ la braţ, ori în faţa unui prezent vulcanic, pe ale cărui serpentine nimeni până acum nu te-a convins că meriţi să le savurezi clipă de clipă, până la capăt. Este o atitudine similară cu aceea a fiinţelor care, născute în captivitate şi eliberate ulterior, resimt nostalgia unor gardieni omniscienţi, cărora le deleagă, după înfometare, izolare şi sălbatice şedinţe de dresaj, întreaga putere de decizie pentru toate etapele existenţei lor. Tocmai de aceea, foarte rar ne-am sprijinit unii pe ceilalţi, pentru a schimba terenul de joc şi a deveni noi înşine suflul unei vieţi corecte, care să sfărâme zidul nevăzut ce de aproape un sfert de viaţă ne izolează de adevărata noastră forţă, în triplă ipostază: de Oameni, de Români, de Cetăţeni.

 

Aşadar, ţine cont că este dreptul tău, câştigat cu boală şi cu moarte, să pui ştampila, care de la an la an devine tot mai mică şi mai ştearsă, fie pe un nume, fie pe oricâte doreşti, ca semn al nemulţumirii şi al dezamăgirii – sentimente fireşti – la a căror exprimare eşti perfect îndreptăţit… Totuşi, să ne amintim atât restricţiile degradante impuse românilor obişnuiţi – “vinovaţi” doar de sărăcie – prin votul cenzitar, care trasa o legatură directă şi obligatorie între avere şi participarea la procesul electiv, cât şi sacrificiile repetate prin care femeile şi-au câştigat egalitatea în drepturi cu bărbaţii din perspectiva exercitării dreptului de a se hrăni şi ele târziu, timid, cu firimiturile căzute de la masa democraţiei prezidată – şi atunci, şi acum – de avarii potentaţi ai momentului.

Îţi mai aminteşti mâinile părinţilor şi ale bunicilor tăi? Apără-ţi visele, lacrimile, munca, cu mâinile tale curate, măcar în numele lor, ale celor care n-au mai apucat să ţină în mâna lor împietrită de furtunile vieţii, acest paşaport – la care au visat o viaţă – al viitorului tău liber consimţit!

Afară deja miroase a Decembrie, a răni, a sânge şi a disperare… Gândeşte-te că, după 23 de ani, sunt români care se trezesc în fiecare dimineaţă strângând la piept o fotografie şi promisiunea noastră, a celor ce am rămas în viaţă, că trupul celui drag nu s-a amestecat în van cu pământul unei gropi prea strâmte pentru sufletul său mare, care miroase a întuneric, a vină neînţeleasă şi uitare, în care nu şi-a găsit liniştea nici până astăzi! Noi, românii, avem credinţa despre sufletul care nu a avut parte de “iertarea din urmă”, că uneori “trimite vorba” celor rămaşi în urma lui să vegheze curgerea firească a vieţii după plecarea sa la cele veşnice, prin semne care dau de veste că mortul “s-a trezit” sub greutatea grijilor sau a revoltei faţă de cursul existenţei celor dragi. La câte gropi vedem cum se deschid în calea noastră astăzi, brăzdând cu înverşunare chipul ţării, e semn că morţii aşternuţi la picioarele noastre, să ne ţină de cald, în altruismul lor neînţeles, mai fac un ultim sacrificiu şi ies din locurile lor de veci, să lase loc de emotică odihnă apăsătorului număr de morţi vii. Dacă de 23 de ani îi ţinem în frig, în picioare, în vârtejul unei vieţi al cărei preţ l-au plătit deja o dată, n-aţi vrea să înviem şi noi un pic şi să-i lăsăm să se odihnească, dragii de ei, măcar… o duminică?

Răspunsul dumneavoastră, al tuturor, va fi cu siguranţă unul simplu şi curat, aşa cum l-am regăsit, înainte de chiar de a se fi născut această întrebare, în privirile fiecărui om care şi-a semănat durerile în sufletul meu şi care mi-a arătat fără vorbe ca el, în casa sufletului, de acel zid al neîncrederii şi al ezitării despre care vă vorbeam mai devreme, şi-a agăţat, ca de peretele dinspre răsărit al casei sale, icoana dreptăţii şi candela speranţei, astfel că, pe calea luminii şi a credinţei, să ajungă acolo unde nimeni dintre cei ce caută a se ridica zilnic desupra poporului, n-au reuşit vreodată.

 

Dragii mei, mi-aţi fost alături întru greutăţi, durere şi revoltă. Datorită dumneavoastră, a celor care încă mai cred că România este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată românilor, am învăţat din nou ce înseamnă încrederea, speranţa şi certitudinea că, în pofida prezentului sinuos, avem cu toţii un Dumnezeu deasupra noastră, un gând de iertare pentru cei care ne-au adus la marginea răbdării şi un viitor limpede împreună. Aşadar, cum am reuşit şi până acum, sprijinindu-ne unii de ceilalţi, avem şi astăzi puterea să ne ridicăm fruntea de sub povara repetatelor trădări şi a sfidării ce ne-a fost aruncată pe umeri de cei care ne calcă în picioare şi care ard cu sete palme peste faţa unui popor aflat în ultimul ceas al agoniei, o faţă pe care nu s-au uscat încă lacrimile acelora care şi-au pierdut rostul vieţii în familie şi în această societate feudo-europeană, tot mai surdă la strigătul poporului, dar în acelaşi timp tot mai servilă cu aceia care consideră că pot să ne cumpere şi ultimul gram de inteligenţă veritabilă în schimbul unor prefăcute “bune intenţii” şi false “atenţii”. Liberi, uniţi, prevăzători, trebuie să găsim în noi înşine forţa care ne poate sprijini să rezistăm acestor încercări, cum le numeau bunii şi străbunii noştri, până la capăt.

 

De aceea, vă rog să nu mă alegeţi pe mine, ci pe dumneavoastră înşivă, prin tot ceea eu reprezint!

Tu ştii ce-nseamnă să taci, să-nduri, să fii supus,

Te calcă în picioare şi te ard ca pe o filă ruptă dintr-o carte.

Nu sta-n genunchi! Meriţi să-i judeci demn, cu fruntea sus!

Prin tine Craiova merge mai dreaptă, mai deşteaptă, mai departe!

Cristiana ANGHEL